Autodenunt

Posted in Fara sens on Ianuarie 2, 2016 by pu!u

31pCbv321fL

Suntem cu zecile, ba nu, cu sutele. Ne stim bine intre noi. Adunati de prin te miri ce coturi de tara, stransi, nici noi nu stium cum, in tot soiul de redactii. Bai si ce ne place. Ce ne mai place. Pai cum sa nu-ti placa? Esti un mucos cu degetele inca murdare de creta, dar privindu-te pe ecranul televizorului te vezi ideolog, creator de opinii, schimbator de ideologii, reformator de mentalitati. Si te suna ai tai. N-ati mai vorbit de-o saptamana. N-ai timp. Scrii ceva important si respingi apelul. “Ce faci, copile? Esti bine? Ai mancat?” iti scriu imediat intr-un mesaj. N-ai timp sa le raspunzi. Iti promiti ca-i suni cand termini, dar n-o mai faci.
Timpul trece. Te incapatanezi. Vrei mai mult. Vrei sa arati ca vrei, ca stii, ca poti. Stai peste program. Program? Ce-i ala program? Stirile n-au program. Citesti, documentezi, filmezi, scrii, relatezi. Si te suna ai tai.
“- Ce faci, copile?
– Uite, scriu despre X. L-am prins ca a furat cu sacu’. Maine-l dau la televizor. L-am prins, mama. E exclusivitate!
– Bravo, mama. Ai mancat azi?”
Si ti se pune nodul ala in gat. Nu vrei sa minti, insa stii ca adevarul doare. “Da, mama, am mancat o pizza.”
Te intorci la ale tale. Te ingropi in hartii. Tragi tare. Vrei sa arati ca vrei, ca stii, ca poti. Mult, tot mai mult. Vrei sa le arati, sa le demonstrezi, dar mai ales vrei sa o faci pentru tine. Ala venit de la dracu’ din praznic. Ala vrea, dar mai ales ala poate. Si zilele se fac saptamani, saptamanile se fac luni, lunile ani. Ajungi recunoscut, respectat. Nu mai ai creta pe degete. Acum esti editor, sau producator, sau sef de sectie. Esti, vorba aia, un sef mai mic. Si crezi ca ai reusit, ca ai razbatut, ca ai dovedit. Ca pragul de netrecut a fost trecut. Dar ce nu stii e ca altul si mai mare se arata. Acum altii depind de tine. Iar asta te impovareaza. Te certi tot mai des. EOD-ul nu vrea, reporterul nu intelege, sursa se da la fund. Si acum nu e doar despre tine, acum ai “copiii tai”. Tragi pentru ei mai ceva ca pentru tine. Si obosesti. Vrei sa te opresti, sa-ti tragi sufletul macar o secunda, dar nu poti. Si te suna ai tai.
“- Ce faci, copile?
– Ce sa fac, mama, ma chinui cu o campanie. Caut sa strang bani pentru niste copii sarmani. Nu stiu ce e ala Craciun, mama, n-au avut niciodata Craciun. Daca nu-i dau la televizor nici n-o sa stie vreodata.
– Bravo, mama, dar ia zi-mi, ai mancat?”
Si iar ai nodul in gat. Deja raspunsul vine din reflex. “Da, mama, numai ce am mancat… niste pui.” Inghiti in sec si te doare. E minciuna care trebuie, raul necesar, masca zambitoare a clovnului care plange. Nu i-ai mai vazut de atat de multa vreme. Ei, insa, te-au vazut. Esti zilnic la televizor, insa ei vor sa te vada asa cum te stiu ei. Ei vor sa te vada ciufulit, tocmai trezit din somn, la masa lor. Bogata, saracacioasa, dar a lor. Masa la care ai crescut, la care ti-ai facut temele si la care ati stat an de an pana sa pleci sa muti muntii mai aproape de Bucuresti.
Acum e iar Craciun. Deja nu mai esti copil, ai riduri de la atatea live-uri, atatea stiri, atatea jurnale, atatea sedinte, atatea nopti nedormite. Iti spui ca poate nu meriti, dar ai tai sigur merita sa fii la masa aia. N-ai timp, a doua zi trebuie sa fii in redactie, dar asta nu te mai sperie deja. Noptile nu mai sunt de multa vreme pentru somn. Tu poti, tu faci, tu esti de fier. Doar ai facut atatea, ai schimbat atatea. Tu! Si te suna ei. Ai tai.
“- Ce faci, copile?
– Uite, cu treaba…” Nu vrei sa le strici surpriza, ii si vezi deja in pragul casei, parca mai imbatraniti decat ti-i aminteai, dar nespus de fericiti, iar asta te face mai fericit ca orice exclusivitate. Zambesti.
– “Mai lasa treaba, mama, mai las-o pentru altii. Ia zi-mi, ai mancat?
– N-am mancat, mama. N-am apucat, inca, dar o sa mananc diseara, iti promit!
– Bine, mama, sa ai grija de tine!”
Si-o iei din loc. Iti iei vrafu’ de hartii si pleci spre ei. Masina iti devine redactie mobila. Dar asta nu e nou. Tu si cand pleci dintre peretii aia tot in redactie esti. Tot cu capul la stiri, tot cu telefonul in mana, tot cu ochii pe legi, articole, documente. Suni, te certi, pregatesti, planuiesti jurnale, stiri, reportaje, campanii. Si te grabesti. Vrei la ai tai. Vrei la masa aia. Vrei la bradul tau, vrei in patul copilariei tale, vrei in linistea anilor aia. Si te grabesti. Sunt multi kilometri, dar tu vrei, tu stii, tu poti. Tu esti de fier. Stii deja asta. Redactia te-a invatat ca asa e. Dar nu e asa. Esti doar un om. Esti din carne. Din carne si oase. Si suflet. Redactia te-a mintit. Redactia n-a stiut daca ai mancat sau nu. Redactia a stiut ca la fix intri in live. Atat. Doar atat.
Poate ca nu sunt cel mai indreptatit sa vorbesc despre asta dat fiind ca nu mai sunt in hora asta de ceva vreme. Sau poate ca fix asta ma indreptateste sa o fac. Dragilor, exista viata dupa televiziune. Exista viata dupa Antena 1, exista si dupa Realitatea sau Digi. Chiar si dupa Pro. Ne dam noi seama prea rar si parca prea tarziu, dar viata e fix ce e dincolo de usile redactiilor. Viata e alaturi de ai tai. Viata e in fiecare masa de Craciun in familie, in fiecare sarbatoare alaturi de ei, in fiecare zi pe care o planuiesti doar pentru tine si ei. Ai tai.

Ramas bun, Gătej. Puteam fi oricare dintre noi in locul tau, dar cliseul ala cu “pleaca cei mai buni dintre noi” parca merita pus pe burtiera acum…

Anunțuri

Tu.

Posted in Fara sens on Februarie 3, 2015 by pu!u

logo_tu_top

Tu ești în capul meu. Mereu. Ești acolo în fiecare zi, în fiecare oră, minut sau secundă. În fiecare colț, în fiecare gând, în fiecare frică sau angoasă. Dar și în fiecare zâmbet. În fiecare emoție. În fiecare bucurie.

Eu nu exist pentru tine. Eu exist prin tine. Prin tine mă reflect, ca-ntr-o oglindă. Tu mă faci, tu mă desfaci. Bucată cu bucată, centimetru cu centimetru, gând cu gând. În tine îmi arunc tot eul ca-ntr-un filtru, curios, bolnav de curios, ce iese. Ce rămâne. Trecută prin tine depresia devine inspirație, răul devine bine și umbra lumină.

Dar cine ești tu? Tu ești eu. Iar eu? Eu sunt tu.

Să zâmbești în gol

Posted in Fara sens on Noiembrie 14, 2013 by pu!u

sadness wallpaper (12)

Când nimic din tine nu mai are sens. Când țipi în tine și ecoul te lovește. Căci e gol totul. Iar golul nu filtrează. E doar gol. Atunci refuzi să-ți mai vorbești. Vrei doar să te asculți, să cauți defectul din tine. Degeaba cauți, degeaba încerci să umpli. Nici prietenii, nici alcoolul și nici fumul nu pot umple negrul din tine. Și totuși o faci. Cauți. Te cauți. Te știi cum erai. Zâmbeai. Zâmbești și acum. Te uiți în oglindă. Recunoști zâmbetul, recunoști forma lui, dinții, buzele, gura, bărbia. Nu și pe tine. Și aproape că te amuză. Te uiți la tine, îți zâmbești și îți dai seama că ești cel mai mare mincinos pe care l-ai cunoscut.

Ne-aţi spus hipsteri, dar cine suntem?

Posted in Fara sens on Septembrie 10, 2013 by pu!u

Imagine

Suntem fiii golanilor bătuţi de mineri, nepoţii oamenilor muncii şi strănepoţii roşiorilor şi dorobanţilor morţi pe front. Ne iubim ţara pentru că e a noastră. Ne-au dat-o să o îngrijim până s-o dăm copiilor noştri.

Am fost mereu fraţii mai mici, ultimii aleşi la fotbal şi trimişi mai de fiecare dată în poartă. Mereu cei care rămâneam în casă înconjuraţi de cărţi cu zmei, eroi şi zâne. Am învăţat să visăm pentru că era tot ce ne rămăsese. Cu cheia la gât am învăţat încă de mici că dacă vrei ceva trebuie să lupţi mai mult ca restul, să strângi din dinţi şi să faci. Să nu ceri căci nu ţi se va da. Nouă nu ne cade nimic de sus, nu ne bagă nimeni în buzunare şi nimeni n-a fost vreodată indulgent cu noi. Tot ce avem, avem pentru că merităm, pentru că am câştigat, pentru că am muncit.

Suntem cei care ştiu ce înseamnă bursă, master şi doctorat în occident. Cei care am înţeles că românii nu sunt cei mai proşti. Care i-am privit pe străini în ochi şi nu ne-a fost ruşine. Am fost mai buni ca ei, i-am învăţat să ne respecte. Noi ştim că se poate. Pentru că noi putem.

Daţi-ne ce vrem. Daţi-ne pentru că altfel vom lua noi. Şi noi nu ştim să ne oprim. Azi vrem Roşia. Mâine vom vrea gazele de şist. Urmaţi voi. Nu ştim să dăm cu pumnul, nu ne confundaţi. Arma noastra e sticla de plastic cu care dăm în asfalt. Să nu vă vină totuşi idei. Loviţi-ne şi veţi regreta. Acasă avem fraţi mai mari cu pumnul greu. Şi nimeni nu dă în fraţii lor mai mici. Loviţi-ne şi ni se vor alătura. Fără sticle de plastic, fără pietricele în ele. Vă vor izbi pe voi, iar asfaltul va rezista.

 

(photo credit: Perjovschi Dan)

Să-ţi iei capul cu tine mereu

Posted in Din nou on Iulie 22, 2013 by pu!u

head

 

Ai nevoie de el. Nu uita asta. Nu te uita la alţii, nu vrei ca ei. Îi văd şi eu, îi vedem toţi. Vin fără cap, şi-l lasă pe te miri unde. Şi-l uită, îl pierd, îl dau împrumut. Găsesc mereu altul mai interesant, mai vopsit, mai mare, mai ţuguiat. Mai altul. Îl iau şi merg aşa, cu un cap străin pe gât. Îi vezi şi tu, îi văd şi eu. Se văd şi ei. Mai sunt şi alţii care renunţă definitiv la el. Se ceartă şi se despart pentru totdeauna. Merg fără cap, fără sens, fără capăt. Se ciocnesc între ei, se supără, se scuipă, se înjură.

Sunt ca ei. Şi eu mi-am pierdut capul. Ştiu şi unde, ştiu şi când. Îmi aduc aminte perfect. Era o duminică ciudată. O aşteptasem fără pic de entuziasm. Îmi era chiar frică. Frică pură. Mi-am adunat viaţa în sacoşe. Şi nu mi-a luat mult. Mişcări fixe, stricte, nimic mai mult, nimic mai puţin. Executam ritmic. Mă învârteam cu cap cu tot. O ameţeală dulce, ciudat de dulce mă învelea. Apoi m-am împiedicat de ea. Avea forma unei eşarfe. O ştiam, eu i-o dăruisem. Capul s-a oprit prost acolo. Avea de lucru cu nişte lacrimi. Şi-a trimis tot ce era de la gât în jos să-i termine treburile. Să-i facă ordine în dezordinea ce-o lăsase. El, capul, căpos cum era, nu mai putea înţelege nimic. Aşa că a rămas acolo. Legat cu eşarfa de zecile de rochiţe pe care tocmai le îmbrăţişase, pe toate, la grămadă, în semn de rămas bun.

Îmi lipseşte. O să-l recuperez. Mi-am promis asta. Sunt prea căpos să rămân fără cap. E al meu şi îl vreau înapoi. Fără el nu-mi pot lega altă eşarfă de gât.